...

E toamna, e octombrie...
Melancolia ucigatoare pluteste in aer, e plimbata de vand dintr-un colt al orasului in altul, loveste pe oricine-i sta-n cale, copii si adulti, adolescenti si batrani, animale si plante, pietre si pomi, fara sa-i pese macar putin ca asasineaza vise.
Pomii sunt goi, armurile lor ruginite zac pe pamantul umezit de atatea ploi, tremura in bataia vantului incercand s-alunge fiecare amintire. Pasarile sunt departe, nu le-am mai vazut de mult si nu am mai auzit de-atata amar de vreme un cantec de dor, frigul sau tristetea le-a alungat si pe ele. Pietrele sunt reci, crapate, ridate, nu gerul e de vina, ci singuratatea ce le-a imbatranit inainte de vreme. Iarba, florile sunt doar niste vagi amintiri ale copiilor, lipsa soarelui si a fercirii le-a ucis. Batranii s-au inchis in odaile lor invechite, unde mirosul de medicament e mai prezent decat aerul, li se face dor de anii tineretii. Copiii si adolescentii cutreiera orasul incercand sa gasesca macar un loc unde soarele sa lumineze, sperand ca acolo se afla fericirea si iubirea din zilele de vara.
Eu m-am refugiat in propria-mi cochilie si astept sa se intample o minune sa revina vara mai repede si nu doar in natura, ci si in sufletul meu. Citesc o carte, beau o cafea, mai vars o lacrima, mai daruiesc un zambet. Astept...Astept...Astept ceva ce nu mai vine.
E tomana, e frig, e durere, e dor, e minciuna, e iluzie...E departe.